Astronautul-fotograf Prunariu

In mai 1981, Dumitru Prunariu a ţâşnit cu racheta pe orbită, a urcat ce-a urcat şi, pe la 350 kilometri depărtare de Pământ a zis că-i suficient. A tras frâna de mână. A scos aparatele
de fotografiat marca Hasselblad şi Praktica (iar ca rezervă avea un Canon automat introdus în nava spaţială pe şest) şi prin hublou a început să tragă cadre cu globul pământesc. Deşi a făcut 30% din fotografiile din timpul misiunii, la Dumitru Prunariu au ajuns numai câteva şi asta după '90: „Le-am găsit după ani de zile prin arhivele din Orăşelul Cosmonauţilor.

Cât am fost ambasador la Moscova, am profitat puţin de poziţie şi am făcut câteva vizite semioficiale, în care, împreună cu vechi prieteni, foşti astronauţi ruşi, am solicitat să căutăm în arhive. Dar din câte am fotografiat atunci, puţine am mai găsit. Mi s-a spus că au fost date unei arhive mari din Moscova şi că de acolo fiecare fotografie se dă pe bani
grei“.

Ca toţi astronauţii ce urmau să zboare în Cosmos, Dumitru Prunariu a urmat în Orăşelul Stelar cursuri de fotografie conduse de cei mai buni profesionişti ruşi. Sculele folosite erau fără cusur: „La toţi ni s-a dat pe inventar câte un Hasselblad cu film lat, de 6 centimetri, cu care să ne facem mâna. Filme fotografice aveam la discreţie. Trebuia doar să cerem. Şi, deşi era anul 1979, developatul se făcea automat. Orăşelul Stelar cumpărase din Occident, pe bani grei, ultimele tehnologii în materie. De parcă n-ar fi fost suficient, mi-am mai cumpărat şi eu un Canon A1, cel mai bun aparat pe film de 35 mm al acelui moment, pe care am dat banii de-o Dacie“. Mai târziu, fiul său, ajuns la adolescenţă, a vândut pe mai nimic Canon-ul „stelar“, pentru bani de buzunar.

Cu toată experienţa acumulată la sol, surprinzând instantanee cu gărgăriţe şi meri înfloriţi în jurul Orăşelului Stelar, Dumitru Prunariu a constatat că pe orbită protocolul realizării unei fotografii e mult mai strict, mai ales în ceea ce priveşte conservarea materialului fotografic: „Partea cea mai proastă în Cosmos este că filmele trebuie păstrate în nişte recipiente de plumb din cauza radiaţiilor cosmice. În momentul în care ţii un film mai mult de o lună în spaţiul cosmic, el se voalează prin faptul că e expus la radiaţiile cosmice. Am avut filme care chiar şi nefolosite erau voalate, fiindcă rămăseseră în navetă mai multe misiuni succesive. Neştiind, noi am făcut multe poze care erau foarte bune, dar la developat, jos, filmul era deja albicios, transparent“.

Cele mai multe fotografii au fost realizate în interiorul navetei, cu astronauţii lucrând în imponderabilitate, fiindcă pozele de exterior erau mult prea pretenţioase pentru tehnologia acelui moment: „Pentru ca poza să iasă, Soarele trebuia să lumineze într-un anumit fel Pământul. În spaţiul cosmic, fără filtrul atmosferei terestre, Soarele e arzător şi radiaţia solară arde filmul foarte uşor. Noaptea iarăşi nu puteai să faci poze. Nu ieşea nimic, că sensibilitatea filmului era la acea dată
: 100, 200 şi rar de tot 400“.

Comunismul în beznă, Occidentul, o mare de lumină

Când aparatele din dotarea navetei spaţiale şi-au atins limitele, cei patru astronauţi au început să tragă cadre cu retina, ca să aibă ce povesti la copii
şi nepoţi. Imaginile Pământului văzut din Cosmos, în rotaţia lui, i-au copleşit, cu uragane turbate învârtindu-se ca nişte titirezuri, mări tropicale turcoaz-verzui, deşerturi cărămizii, Amazonia de un verde crud şi oceane de un bleu-marin hipnotizant. „Dar cel mai marcat rămâi de Himalaya. Ai impresia că sparge cerul şi se îndreaptă spre Cosmos. În schimb, am rămas stupefiat când am constatat cât de subţire şi firavă ca o pojghiţă e atmosfera terestră“. Nici fulgerele nu se văd la fel din Cosmos: „De pe Pământ nu se văd decât fragmente de fulger, dacă este o zonă cu furtună.

În spaţiul cosmic acele fulgere nu se sting dintr-odată, ci se propagă la nivel de jumătate de continent dacă există acoperirea de nori, fugind ca nişte iepuri de colo colo“. Fiindcă la fiecare o oră şi jumătate, nava cosmică executa o rotaţie completă în jurul Pământului, timp de aproape opt zile, cât a durat misiunea, prin faţa ochilor lui Dumitru Prunariu s-au succedat 16 răsărituri şi apusuri pe zi, într-un spectacol asemeni unui film vizionat pe fast-forward, doar că real şi grandios: „Nu te iei după noaptea de pe ceas. Noaptea e timp de 40 de minute şi restul e zi. Din cauza vitezei cu care se învârte nava cosmică, orizontul albăstriu devine dintr-o dată foarte luminos şi Soarele sare ca o minge de foc din ocean, luminând jumătate de Glob“.

Noaptea, electricitatea i-a revelat RSR-istului Dumitru Prunariu diferenţa dintre democraţie şi comunism: „După cât de luminat e Pământul, constaţi care sunt zonele civilizate şi cele din lumea a treia. Statele Unite, zonele costiere mai ales, erau ca o mare de lumină. Erau zone mai mari decât întreaga Românie, ca dimensiune, care erau continuu luminate. Ceva mai puţin uniform luminată, dar la fel de strălucitoare în zona oraşelor mari, era Europa. Şi întrucât unele autostrăzi de pe vechiul continent sunt luminate, se vedea foarte fin un firişor de lumină care lega diferite oraşe. În perioada aceea, dincoace de Austria luminile dispăreau şi doar capitalele ţărilor est-europene, comuniste pe atunci, mai aveau puţină lumină“.

Astronautul care s-a visat fotograf

Pasionat de fotografie încă din liceu, Dumitru Prunariu recunoaşte că, dacă nu s-ar fi ocupat de astronautică, ar fi putut uşor face carieră în domeniul foto profesional. Cu primul aparat, un Ceaika II rusesc procurat când era în liceu, a făcut în anii de studenţie poze colegilor de la Facultatea de Aeronave la onomastici, petreceri şi conferinţe. După ce aduna mai multe filme, tânărul braşovean se încuia în camera de cămin, acoperea cu pătura geamul, aprindea lampa roşie, pregătea revelatorul, hârtia de Azomureş şi până-n zori scotea câteva sute de fotografii alb-negru.

Fiecare costa cinci lei, (cu doi sub preţul pieţei), dar profitul a fost suficient cât să-i permită să-şi ia un TV Sport şi un calculator
de mână Casio cu 15 funcţii şi ecran cu leduri, care „a fost revoluţionar atunci. Era o noutate pentru noi să apeşi pe câteva butoane şi să faci nişte calcule complicate la rezistenţa materialelor, în loc să te chinui cu rigla de calcul“. Să developeze filme color a învăţat mai târziu, când era în Orăşelul Stelar, dar procesul i s-a părut prea laborios şi că nu merită efortul în mediul privat.

După Revoluţie, astronautul Dumitru Prunariu a devenit ambasador, director al Agenţiei Spaţiale Române şi apoi al Agenţiei Române pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea Europeană. Cu toate astea, petrece la fel de mult timp (5-6 ore săptămânal), ca să surprindă instantanee vii.