Premierul suspect

Premierul Călin Popescu Tăriceanu a devenit suspect: s-a consultat cu preşedintele Traian Băsescu şi a numit un ministru al Justiţiei. Altul decât Norica Nicolai, altul decât Teodor Meleşcanu, altul decât cel votat de colectiv. Unul pentru care liberalismul nu este decât o amintire din anii ‘92-’93, când a activat un an în PNL-AT, condus de Dinu Patriciu şi prietenul său, actualul prim-ministru. O camaraderie scurtă, care însă a lăsat urme, fiindcă, peste timp, măruntul activist de odinioară este înscăunat membru al guvernului, năruind ambiţiile unor liberali vechi, ca Radu Stroe, ce proptiseră deja piciorul în uşa Cabinetului.

Conducerea PNL este nemulţumită. Tăriceanu nu numai că i-a ignorat decizia de acum două săptămâni – Meleşcanu la Justiţie, Stroe la Apărare -, ci a lăsat-o să afle de la televizor despre schimbarea de plan, cerându-i, în schimb, consimţământul tocmai inamicului numărul unu al partidului, Traian Băsescu. Prin urmare a intrat la idei.

Premierul a procedat însă corect de această dată
. Exact aşa ar fi trebuit să facă în luna decembrie, anul trecut, când, sfătuindu-se cu partidul, dar ignorându-l pe preşedinte, a propus-o pe Norica Nicolai, intrând, astfel, într-un nou conflict cu şeful statului şi într-un scandal lung şi inutil. Numirea avocatului Cătălin Predoiu, neînregimentat în vreun partid, însă cu simpatii şi conexiuni liberale, nu ar fi fost agreată de conducerea PNL, care se exprimase limpede în favoarea unui „politic” la Ministerul Justiţiei.

Prin urmare, Tăriceanu a preferat să-şi ocolească şi să-şi irite colegii, decât să lungească provizoratul la un minister despre care presa scria că se află, la propriu, la un pas de faliment. Hotărâţi să-i ceară socoteală la aflarea veştii, membrii Biroului
Permanent al PNL fie şi-au înghiţit vorbele în şedinţa de ieri, fie au înţeles că o discuţie calmă, când şi când, cu Traian Băsescu nu strică, mai ales dacă vor să patruleze pe culoarele viitoarei guvernări.

Faptul că premierul l-a sunat pe preşedinte şi i-a cerut părerea nu înseamnă neapărat că cei doi s-au şi împăcat. Au reuşit însă să elimine din conflictul dintre ei dimensiunea instituţională a acestuia şi să reînnoade o legătură ruptă în primăvara anului trecut. Cei care ar trebui să cadă pe gânduri nu sunt liberalii, ci pesediştii, fiindcă totul se joacă în perspectiva viitoarei guvernări. Toată lumea ştie că Executivul de după alegeri se va face după voia lui Traian Băsescu, care uzează de prerogativele sale până la limita constituţional suportabilă. Partidul prezidenţial, PD-L, probabilul câştigător cu un scor semnificativ sub cincizeci la sută (peste nu s-a mai înregistrat de pe vremea FSN), va avea nevoie de aliaţi, chiar dacă Emil Boc susţine că vrea să guverneze de unul singur.

Şi va avea de unde alege: PSD, PNL şi UDMR vor sta la rând să completeze majoritatea. Întrebarea este pentru cine va opta Traian Băsescu. Pentru PSD, prea mare, cu prea multe pretenţii, grupări interne agitate şi neagreat de electoratul său? În acest caz, doar o aripă „curată” i-ar fi utilă, însă îi va fi greu să o desprindă din trupul partidului. Pentru PNL, partid de rangul trei, incontrolabil şi ambiţios, care nu-i pune însă probleme de conştiinţă faţă de alegători? În acest caz, va primi poziţii secundare şi va fi ţinut în frâu cu ameninţarea scoaterii de la guvernare. Pentru UDMR? Este posibil să nu obţină atâtea locuri de câte va avea PD-L nevoie. Faptul că preşedintele şi premierul au spart gheaţa, izbutind să comunice pe tema ministrului Justiţiei, este un prim semn că vor vorbi şi despre altele.